Top 10 cele mai mari catastrofe militare din istorie

10. Batalia de la Wabash
– 1791

Cea mai rasunatoare infrangere suferita de armata americana in fata

nativilor „lumii noi”, batalia de la Wabash, a
reprezentat, de asemenea, una dintre cele mai grele pierderi
militare pe care Statele Unite au trebuit sa le suporte in tanara
lor istorie. In luna noiembrie a anului 1791, generalul si
guvernatorul teritoriului Ohio, Arthur St. Clair, a demarat, la
solicitarea presedintelui George Whashington, o campanie militara
de impunere a pacii impotriva indienilor Miami, Shawnee si
Delaware, stabiliti pe atunci in apropierea localitatii Fort Wayne
Indiana de astazi.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Trupele generalului erau formate din doua regimente, dar pentru ca
multi soldati au dezertat, pana la 4 noiembrie nu au mai
ramas decat 1.400 de oameni care sa desfasoare asaltul. Au
campat pe malul raului Wabash. Inaintea zorilor „Mica
Testoasa”, marele lider razboinic al indienilor Miami, i-a atacat
cu o armata de 1200 de oameni, beneficiind din plin de elementul
surpriza. Inaintea pranzului, jumatate din armata
generalului Clair zacea rapusa in campie. Supravietuitorii au
dezertat, lasandu-si in urma mortii, opt tunuri, 1.200 de muschete,
cai si provizii. „Mica Testoasa” a pierdut numai 21 de
razboinici in timp ce Arthur St. Clair s-a mai intors acasa cu 48
de oameni.

9. Caderea
Tenochtitlan-ului – 1521

Aceasta este povestea distrugerii Imperiului Aztec de catre
conquistadorii spanioli la inceputul secolului al XVI-lea.
Daca soarta acestui episod nu ar fi fost decisa de multi alti
factori, exceptandu-i pe aceia de natura militara, evenimentul
si-ar fi meritat cu prisosinta un loc fruntas in lista
catastrofelor militare ale istoriei moderne. Dar atat chestiunile
politice, boala, luptele intestine ale societatii aztece, cat si
tradarea – toate au contribuit la realizarea unui climat extrem de
favorabil pentru spaniolii ajunsi pe teritoriul american al anilor
1500.

350 de conquistadori hispanici condusi de Hernan Cortes,
care au acostat pe malurile Mexicului in 1519, au asigurat
prabusirea, in numai doi ani, a Imperiului Aztec, cu capitala la
Tenochtitlan, ucigand sute de mii de nativi. Motivul
pentru care Moctezuma al II-lea, liderul aztec, nu i-a strivit pur
si simplu pe spanioli, care chiar daca initial au disimulat ganduri
de pace, si-au facut evidente intentiile ostile inainte de a putea
fi prea tarziu pentru bastinasii americani, ramane un subiect
deschis dezbaterilor.

8. Batalia de la Issus –
333 i.Hr.

In anul 333 i.Hr., Darius al III-lea, Regele
Regilor, si-a condus personal uriasa armata catre
strivirea unui „nimeni” indraznet venind dintr-un oras-stat marunt,
care „agita apele” pe langa maretul sau Imperiu Persan. Singura
problema a fost ca acest „taranoi necivilizat” era nimeni altul
decat Alexandru cel Mare.

Batalia a avut loc in sudul Anatoliei, in luna noiembrie. Cu
tulburari civile acasa si cu o armata colosala, greu de
aprovizionat, in subordinea sa, Darius l-a atacat trufas si
in graba pe Alexandru cel Mare intr-un camp de batalie ingust care
l-a favorizat pe cel din urma. Aici, Alexandru, respectand
o strategie iscusita de imprastiere a trupelor si de semanare a
panicii, a rupt personal liniile armatei persane si l-a izgonit pe
Darius atat de repede incat acesta si-a lasat in urma si familia si
echipamentul. Intreaga oaste persana a intrat in colaps,
marcandu-se in acest chip prima infrangere a unei armate condusa de
un rege persan.

7. Batalia de la Adwa – 1896

Daca ar fi sa ghiciti, de cate ori credeti ca o natiune africana a
infrant puterile europene inaintea anului 1896? Desigur, nici macar
o singura data. Totusi, din nefericire pentru Italia, acest an a
marcat momentul in care generalul Oreste Baratieri a
aruncat precautia in vant si a marsaluit in Etiopia, avand
cu sine trupe putine si precar dotate. Batalia de la Adwa a
avut loc pe 1 si 2 martie 1896, in localitatea cu acelasi
nume din nordul Etiopiei si a coincis cu o perioada in care
natiunile europene erau angajate in impartirea Africii.

La 2 martie 1896, fortele etiopiene unite sub conducerea
imparatului Menelik al II-lea au infrant armata italiana la Adwa.
Era pentru prima oara cand o natiune africana biruia o putere
europeana, victoria etiopienilor asupra Italiei prevenind
colonizarea de catre peninsulari a statului african. Principalul
motiv din spatele esecului italienilor a fost necunoasterea
inamicului. Desi Baratieri, care a condus razboiul, era
pregatit in termeni de planificare si echipament, italienii au
sperat mai degraba in specularea a ceea ce credeau a fi un conflict
intern intre printii etiopieni.

Inaintea bataliei, italienii chiar au incurajat rebeliunea
intestina din randul trupelor africane pentru propriul beneficiu.
Totusi, italienii nu si-au dat seama ca pana la acea data
aristocratia etiopiana incepuse dezvoltarea statului intr-o maniera
de pe urma careia aveau de prosperat toti cetatenii. De exemplu,
imparatul Menelik al II-lea nu a colectat taxe de la printii din
nord. Trupele etiopiene erau numeroase, rezonabil echipate
si disciplinate. Vestea victoriei de la Adwa a facut rapid
inconjurul lumii, intarind imaginea Etiopiei ca aparator al
independentei africane.

6. Batalia de la
Bannockburn – 24 iunie 1314

La sfarsitul domniei lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca
sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub
conducerea lui William Wallace aratase ca
puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da din nou
semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al
Scotiei. Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a
indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de
doua ori mai mult decat avea Robert Bruce.

Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona
mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele – arma de soc
a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi
si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa
cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in
mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu
viata. Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia
a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a traversa raul
Bannockburn. O decizie absolut nefericita intrucat, din desisurile
padurii aflata pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut
asupra englezilor. Pedestrasii britanici s-au retras in dezordine,
avand cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele
lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat
in iuresul bataliei de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus
la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui
ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin
de o mie fiind scotieni, restul englezi.

5. Armada Spaniei – 1588

Dupa ambuscada din 8 august 1588 in care Invincibila Armada a Spaniei a fost prinsa de catre
fortele navale engleze conduse de Sir Francis Drake, Ducele de
Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale
Atlanticului de Nord cu doar 110 vase din cele 130 cu care
plecase din Lisabona. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu
aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele
furtuni care se iscau in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea
facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa
de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una
catastrofala.

Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Angliei a
venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea
loc asa numita „Mica era glaciara”, fenomen marcat de o
racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu
precadere in nord – exact ceea ce trebuia sa infrunte Armada cea
invincibila. Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi
ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in
furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu
au primit niciun semn de mila.

Conform datelor vremii, peste 5.000 de marinari si soldati
spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai
multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele
locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte –
oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa
plateasca cu viata alaturi de acesta. O statistica sumbra arata
faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in
confruntarile cu englezii, cat in incercarea sa disperata de a
ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de
oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul
spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa
echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi
piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele
improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu
starni epidemii in randul localnicilor. Ingrozit, regele Filip al
II-lea declara: „Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu
impotriva furtunilor si valurilor Domnului!”

4. Batalia de la Agincourt
– 1415

Istoria oficiala sustine ca, la data de 25 octombrie 1415,
in vestul Frantei, regele englez Henric al V-lea, cu o armata net
inferioara numeric fata de cea franceza, a reusit una dintre cele
mai mari victorii din epoca medievala, zdrobind floarea cavaleriei
si nobilimii franceze, folosind in mare parte tarani antrenati ca
arcasi. Astazi, un grup mixt de istorici anglo-francezi,
grup condus de prestigioasa Anne Curry, de la Universitatea din
Southampton, sustine ca realitatea a fost cu totul
alta.

Conform datelor culese de acesti specialisti, nu ar fi existat mai
mult de 12.000 de oameni in armata franceza si circa 8.700 in cea
engleza. Cifre cu totul diferite de cele vehiculate pana in
prezent: 24.000 de francezi si doar 5-6.000 de englezi. Astfel de
descoperiri nu pot decat sa schimbe radical datele istorice. O
parte a istoricilor sustine ca mitul a fost alimentat si perpetuat
chiar de William Shakespeare, cel mai mare dramaturg al tuturor
timpurilor, cel care a recreat scena bataliei si i-a atribuit un
impresionat discurs regelui Henric al V-lea, in momentele
premergatoare confruntarii.

3. Batalia din Padurea
Teutoburg – 9 d.Hr.

In anul 9 d.Hr., triburile germanice, cunoscute sub denumirea de
cherusce si conduse de Arminius, fiul puternicului lord
razboinic Segimerius, reusesc sa tina piept extinderii in nordul
Europei a Imperiului Roman. Triburile germane unite au prins in
ambuscada din padurea Teutoburg armata romana dornica de noi
cuceriri teritoriale. Au fost practic decimate trei legiuni, trei
detasamente de cavalerie si sase cohorte de auxiliari, insumand
20.000 de romani.

Batalia din padurea Teutoburg este considerata si astazi drept
una dintre cele mai importante inclestari armate din
Antichitate. Daca romanii ar fi patruns la vest de Rin si
ar fi dominat, intr-un fel sau altul regiunea, istoria de astazi ar
fi aratat cu totul diferit. Arminius a devenit un simbol al
pan-germanismului inca din secolul al XV-lea, atunci cand Martin
Luther ii readucea imaginea glorioasa in atentia contemporanilor.
Tot el sustinea ca Arminius nu ar fi fost decat denumirea latina a
germanului Hermman. Locatia Bataliei de la Teutoburg a ramas
necunoscuta pana in anul 1987, atunci cand un arheolog amator,
britanicul Tony Clunn, a descoperit cu ajutorul unui detector de
metale mai multe monede romane din perioada imparatului Augustus
precum si ramasite ale unor arme de origine latina. Se pare,
astfel, ca lupta a avut loc la nord de actualul oras Osnabruck.
Controversele cu privire la aceasta locatie continua, insa, intre
istorici.

2. Batalia de la Pliska –
811

Aceasta batalie a reprezentat o serie de ciocniri armate intre
trupele adunate de prin toate partile Imperiului Bizantin, conduse
de imparatul Nicephorus I Genik si cele ale statului bulgar,
guvernat de Khan Krum. Bizantinii au invadat si au incendiat
capitala bulgara Pliska, fapt ce le-a oferit bulgarilor ragazul
necesar trecerii bizantinilor in Muntii Balcani, ce serveau drept
cale de iesire din Bulgaria. Batalia decisiva a avut loc in
ziua de 26 iulie 811, in cateva din trecatorile aflate in
regiunea estica a Balcanilor, cel mai probabil in Trecatoarea
Barbitsa.

Acolo, bulgarii s-au folosit de tactica ambuscadei si de
atacuri nocturne surpriza pentru a prinde in capcana si a imobiliza
fortele bizantine, anihiland astfel intreaga armata inamica si
inclusiv pe imparat. Se pare ca Nicephorus era atat de
urat de ambele tabere, incat chiar bizantinii si-au asumat uciderea
sa dupa batalie. Totusi, Krum a fost cel care a imbracat craniul
lui Nicephorus in argint si l-a folosit ulterior pe post de cupa
pentru consumarea vinului. Batalia de la Pliska a insemnat una
dintre cele mai teribile infrangeri din isotira bizantinilor. A dus
chiar la prevenirea timp de 150 de ani a invaziilor bizantine in
Balcani, ceea ce a ajutat expansiunea bulgarilor spre vestul si
sudul Peninsulei Balcanice, rezultand intr-o mare largire
teritoriala a primului Imperiu Bulgar.

1. Batalia de la Caransebes – 1788

Batalia din orasul romanesc Caransebes a reprezentat un episod
incipient al Razboiului Austro-Turc din perioada 1787 – 1791. Si un
episod hilar, in ciuda dramei a 10.000 de oameni care au murit
absolut stupid. Armata Austro-Ungariei, numarand
aproximativ 100.000 de soldati, si-a stabilit tabara in preajma
orasului Caransebes. Avangarda armatei, un contingent de
husari, a traversat raul Timis situat in apropiere, pentru a
cerceta imprejurimile de prezenta turcilor otomani. Iscoadele nu au
gasit nicio urma care sa tradeze prezenta dusmanului, in schimb
au dat peste un grup de tigani, care s-au oferit sa le
vanda soldatilor alcool semidistilat.

Calaretii au achizitionat bautura si au inceput sa o consume. La
scurt timp, si un grup de infantersiti austro-ungari a traversat
raul si, vazand petrecera in plina desfasurare, a pretins o portie
din alcool. Husarii au refuzat, iar ca urmare o cearta
furioasa s-a aprins, care a culminat cu declansarea unui foc de
pusca de catre un soldat. Imediat, husarii si infanteria
s-au angajat in lupta unii cu ceilalti. In timpul conflictului,
cativa infanteristi au inceput sa strige, nu se stie din ce motive,
„Turcii! Turci!”. Husarii au parasit scena, gandind ca atacul
armatei otomane avea sa se petreaca iminent. Si o buna parte din
infanterie a fugit; armata Austro-Ungariei era formata din
italieni, slavi, austrieci, unguri plus alte minoritati, care nu
isi intelegeau reciproc dialectele. Situatia s-a inrautati
si mai mult atunci cand ofiterii austrieci, in incercarea de a
restabili ordinea, au strigat „Halt! Halt!”, exclamatii care au
fost confundate de soldatii necunoscatori de limba germana cu
„Allah! Allah!”. Auzind aceasta si vazand si cavaleria cum alerga
turbata prin tabara, un comandant de trupe a concluzionat
ca trebuie sa fie vorba despre un atac otoman si a ordonat
declansarea focului de artilerie.

Intre timp, toata tabara s-a trezit sub zgomotul bataliei si, in
loc sa astepte sa vada care este situatia, toti soldatii au fugit.
Trupele ramase trageau inspre fiecare umbra, considerand ca
otomanii sunt peste tot; in realitate, isi ucideau camarazii de un
leat cu ei. Incidentul a escaladat pana in punctul in care intreaga
armata s-a retras din fata inamicului imaginar. Dupa doua zile, a
sosist si armata otomana. A avut de „infruntat” un oras sinistru,
„populat” de cadavrele a aproximativ 10.000 de soldati
austro-ungari ucisi de camarazii lor de arme.

CITESTE SI:

• 
  Napoleon, o legenda fara sfarsit
• 
  Teutoburg – locul in care Roma s-a oprit pentru
  totdeauna
• 
  Invincibila Armada – armata care a schimbat istoria
  lumii
• 
  Socant! Razboi primitiv fotografiat in plin secol XXI
  (foto)